Identitate biculturală: când nu te simți nici de aici, nici de acolo

Cu mulți ani în urmă, într-un interviu pentru un ziar local, am fost întrebată despre stereotipurile cu care se confruntă românii în Spania. Au trecut două decenii de atunci și tot aud aceeași întrebare la cabinet, doar că formulată altfel: „De ce simt uneori că nu aparțin nicăieri?”

Nu este o întrebare exclusivă pentru cei care emigrează din România. O aud de la persoane venite din orice țară, dar și de la copii ai familiilor de imigranți care au crescut deja aici, între două limbi și două moduri de a înțelege viața. Toți au ceva în comun: senzația că trăiesc cu un picior în fiecare cultură, fără să se așeze complet în niciuna.

Identitatea biculturală nu este același lucru cu doliul migrator

Într-un alt articol de pe acest blog am vorbit despre senzația de a nu aparține pe deplin niciunui loc, ca una dintre formele în care se manifestă doliul migrator — merită să-l citești dacă nu ai făcut-o încă, pentru că este o experiență reală și acolo este bine explicată.

Aici vreau să mă opresc asupra unei nuanțe diferite. Acel articol explică faptul că, în condiții favorabile — rețea de sprijin, stabilitate, timp —, doliul migrator tinde să se rezolve în mod natural. Identitatea biculturală nu funcționează la fel. Nu este o rană care se vindecă, nici o etapă care trece cu sprijin și timp: este un mod de a trăi care rămâne atâta timp cât persoana păstrează legătura cu ambele culturi, indiferent cât durează. Nu se „depășește”: se învață să fie locuită. Și aici se blochează multe persoane, pentru că încearcă să o rezolve ca și cum ar fi un doliu, căutând o închidere care, în acest caz, nici nu trebuie să vină vreodată.

Stereotipurile ca barieră invizibilă

Unul dintre lucrurile care mi-au fost mereu greu de explicat este că stereotipurile rareori au legătură cu realitatea persoanei care le suportă. Acum douăzeci de ani, în același interviu, spuneam chiar așa: „Stereotipurile sunt foarte greu de explicat, mai ales pentru că nu au nicio legătură cu realitatea”. Vorbeam atunci despre un exemplu foarte concret: generalizarea că „toți românii sunt țigani”, ca și cum această etichetă ar explica ceva despre cine este fiecare persoană. Acest fel de a generaliza nu s-a schimbat atât de mult pe cât ne-ar plăcea să credem, și continuă să apară, cu alte cuvinte, la multe dintre persoanele cu care lucrez astăzi.

Ce s-a schimbat este modul în care înțelegem efectul său psihologic. A duce povara unui stereotip care nu îți aparține, chiar dacă rațional știi că nu te reprezintă, generează o uzură reală: hipervigilență socială, nevoia de a „dovedi” constant că nu ești ceea ce se așteaptă, și, în multe cazuri, o tăcere protectoare în privința propriei origini care ajunge să cântărească mai mult decât prejudecata în sine. Tot atunci vorbeam și despre oboseala de fond din spatele stereotipului: „Românii muncesc foarte mult, viața în România este mult mai stresantă decât cea de aici (…) am suferit enorm din cauza comunismului”. Și adăugam o vorbă românească ce rezumă bine ideea că niciun grup nu este omogen: „nu e pădure fără uscătură”.

Cum se lucrează asta în terapie

La cabinet nu lucrăm pentru ca persoana să „aleagă o tabără”, nici pentru ca ea să renunțe la vreuna dintre cele două identități. Obiectivul este să le ajutăm să se integreze, astfel încât să nu mai fie trăite ca două jumătăți în conflict, ci să devină două resurse pe care te poți baza. Asta include, de obicei:

• A pune un nume la ceea ce simți, pentru a înceta să trăiești asta ca pe o ciudățenie personală și a începe să o înțelegi ca pe o experiență împărtășită de multe persoane biculturale.
• A diferenția ce parte din disconfort vine din mediu (stereotipurile, discriminarea subtilă) și ce parte vine dintr-un conflict interior de apartenență, pentru că fiecare se lucrează diferit.
• A recupera limba și cultura de origine ca pe un spațiu sigur, nu ca pe ceva ce trebuie lăsat în urmă pentru „a te integra mai bine”.

Dacă te regăsești în asta

Dacă trăiești de ani buni în Spania și simți că o parte din tine nu se simte complet acasă nicăieri, nu este indecizie și nici ingratitudine față de țara care te-a primit. Este o experiență foarte reală și, mai ales, este o experiență care poate fi însoțită. Ofer terapie online în spaniolă și în română, tocmai pentru că știu, din experiență personală și profesională, cât de important este să poți vorbi despre asta în limba în care gândești și simți cu adevărat.