Când legătura precede învățarea
De-a lungul parcursului meu profesional ca psiholog și psihoterapeut, am însoțit mai mulți copii cu nevoi de dezvoltare complexe: diagnostice precum sindromul Down, tulburarea din spectrul autist sau diverse întârzieri de dezvoltare. Ceea ce povestesc aici nu este povestea unui anumit copil sau a unei anumite familii, ci o relatare care adună momente și lecții care se repetă, cu fețe diferite, în multe dintre aceste procese. Niciunul dintre detalii nu corespunde unui caz concret: este, mai degrabă, ceea ce toate aceste procese au în comun.
Puterea relației înaintea tehnicii
Am învățat că nicio metodă nu funcționează dacă înainte nu există o relație bazată pe încredere. Intervenția începe cu mult înaintea oricărui exercițiu sau program terapeutic: începe în momentul în care persoana — indiferent de vârstă — simte că este înțeleasă și acceptată.
În multe dintre intervențiile la domiciliu, prima ședință a fost o adevărată lecție pentru mine, nu doar pentru copil. Este frecvent ca la început copilul să nu privească, să nu reacționeze la prezența mea sau să nu pară interesat să stabilească vreun contact. Dacă insist să-mi acorde atenție, nu fac decât să mă îndepărtez și mai mult de el.
Ce funcționează de obicei este exact contrariul: să mă schimb în haine mai puțin formale, să mă întind lângă el pe podea și să încep să-i imit mișcările, respectându-i ritmul și felul propriu de a se raporta la lume. Pur și simplu să fiu prezentă în spațiul lui, fără să-i cer nimic.
Și atunci, aproape întotdeauna, se întâmplă ceva ce se repetă an de an: pentru prima dată, copilul privește. Doar câteva secunde, dar acesta este începutul relației terapeutice. Pe măsură ce ședințele continuă, aceste priviri se înmulțesc. Apoi apar zâmbetele, imitarea expresiilor, micile jocuri împărtășite, îmbrățișările. Înainte de a învăța, trebuie să conectăm.
A învăța din motivație
Odată construită această legătură, începem să lucrăm obiective funcționale care pot crește autonomia copilului. De multe ori, unul dintre aceste obiective este mersul. În loc să folosesc doar exerciții repetitive, obișnuiesc să folosesc materiale obișnuite care există deja în casă — cutii, perne, mobilier jos — pentru a-l ajuta pe copil să-și sprijine greutatea, să-și întărească musculatura picioarelor și să capete siguranța necesară pentru a se ridica și a se deplasa.
Fiecare mic progres este sărbătorit. Nu se caută perfecțiunea, ci încrederea. Și în multe dintre aceste procese, cu timpul, copilul reușește să meargă. Acest lucru nu este niciodată rezultatul unui „truc” terapeutic, ci al însumării mai multor factori: repetiția, motivația, adaptarea individualizată, munca constantă a familiei și o legătură sigură care îi permite să încerce din nou și din nou, fără teama de eșec.
Fiecare ușă poate fi o oportunitate
Când mersul încetează să mai fie o provocare, apare de obicei un nou obiectiv: ca copilul să poată deschide singur o ușă. Descompunem sarcina în mișcări mici — să prindă clanța, să o strângă, să o coboare, să tragă — și o repetăm de multe ori, respectând întotdeauna ritmul lui.
Am primit, de mai multe ori, telefonul unui tată sau al unei mame profund emoționați pentru că, pentru prima dată, copilul lor deschisese singur o ușă și venise să-i caute. Ceea ce pentru multe familii poate părea un gest obișnuit, pentru acea familie înseamnă o adevărată revoluție: copilul nu a învățat doar să deschidă o ușă, ci a descoperit un nou mod de a se apropia de oamenii pe care îi iubește.
Creșterea copiilor înseamnă și a crea oportunități
Părinții mă întreabă adesea ce pot face pentru a sprijini dezvoltarea copiilor lor. Răspunsul meu este aproape întotdeauna același: să creeze oportunități. Nu este vorba despre a face mai multe exerciții, ci despre a transforma viața de zi cu zi într-un spațiu de învățare. Fiecare ușă poate deveni o oportunitate de a învăța. Fiecare treaptă poate încuraja autonomia. Fiecare privire poate deveni comunicare. Fiecare zâmbet împărtășit poate întări legătura afectivă.
Un mesaj pentru familii
Diagnosticele sunt importante pentru că orientează intervenția, dar nu descriu niciodată în întregime un copil. În spatele fiecărui diagnostic există o persoană cu resurse, interese, emoții și un potențial de dezvoltare. Atunci când familia, profesioniștii și copilul lucrează împreună, progresul nu mai este măsurat doar prin teste sau scale de evaluare. Începe să fie măsurat în momente: într-o privire, într-o îmbrățișare, în primii pași, sau în emoția profundă a unui tată sau a unei mame care descoperă că fiul sau fiica lor tocmai a deschis o ușă pentru a veni să-l/-o caute.