De ce te simți uneori mai singur înconjurat de oameni decât în singurătate

Marcos Rodríguez Pantoja avea doar șase sau șapte ani când tatăl lui l-a dat unui cioban în Sierra Morena. Când ciobanul a murit, copilul a rămas singur în munți, iar acolo, așa cum a povestit el însuși în numeroase interviuri de-a lungul anilor, a găsit companie într-o haită de lupi care l-a acceptat. A trăit așa mai bine de un deceniu, până când Garda Civilă l-a găsit și l-a readus în societate. (Povestea lui a inspirit filmul Entrelobos, deși unele detalii concrete din ficțiune sunt exact asta, ficțiune, și e bine să nu fie confundate cu ceea ce a povestit el însuși.)

Ce mă interesează cel mai mult la povestea lui nu este partea de supraviețuire sălbatică, ci ce a povestit după: că reintegrarea în societatea umană, înconjurat de oameni pentru prima dată după ani de zile, i s-a părut mai grea și mai ostilă decât singurătatea muntelui. Nu pentru că ar fi fost cu adevărat singur alături de lupi — avea legătură, rutină, un loc într-un grup —, ci pentru că, întors „printre ai lui”, acea legătură autentică nu a găsit-o la fel de ușor.

Izolarea fizică și singurătatea socială nu sunt același lucru

În psihologie facem distincție între două lucruri pe care de obicei le confundăm. Izolarea fizică este un fapt obiectiv: cât contact ai cu alte persoane, câți oameni sunt în jurul tău. Singurătatea socială, în schimb, este o experiență subiectivă: senzația că nu ai cu cine să împărtășești cu adevărat ceea ce simți, chiar dacă ești înconjurat de oameni toată ziua.

Poți fi izolat fizic și să nu simți singurătate, dacă există vreun tip de legătură autentică, oricât de neconvențională ar fi. Și poți fi într-un birou plin de colegi, la o reuniune de familie numeroasă sau într-un grup de prieteni de-o viață, și să simți o singurătate foarte profundă, tocmai pentru că îți lipsește acel sentiment de a fi cu adevărat văzut și înțeles.

De ce „a fi însoțit” nu înseamnă întotdeauna „a nu te simți singur”

Singurătatea socială apare atunci când contactul pe care îl avem este real la suprafață, dar nu ajunge să atingă ceea ce ne preocupă cu adevărat. Se întâmplă la persoane care fac parte din același grup de prieteni de ani de zile, dar nu vorbesc niciodată despre ce simt cu adevărat. Se întâmplă în cuplurile care împart casa, rutina și patul, dar de mult timp nu mai împart ce se petrece în interiorul lor. Și se întâmplă, într-un mod deosebit de intens, la persoanele care au emigrat și trăiesc înconjurate de oameni noi, chiar amabili, dar care nu le împărtășesc limbajul emoțional, istoria sau reperele.

Am vorbit deja în Doliul migrator despre singurătate ca unul dintre factorii care complică cel mai mult acel proces, iar în Identitate biculturală despre senzația de a te simți străin chiar și ani după ce ai ajuns. Aceasta este cealaltă față a aceleiași monede: nu e nevoie să fii izolat fizic pentru a simți acea singurătate. Uneori e suficient să fii înconjurat de persoane care nu pot, oricât și-ar dori, să înțeleagă pe deplin prin ce treci.

Când mediul „civilizat” se dovedește mai ostil decât singurătatea în sine

Ceea ce face atât de puternică povestea lui Marcos este exact această răsturnare: lumea umană, cu regulile ei nescrise, cu intențiile ei duble și cu felul ei particular de a măsura valoarea unei persoane, i s-a părut mai greu de descifrat și mai dureroasă decât viața din munți. Nu trebuie să fi trăit o poveste atât de extremă pentru a recunoaște această senzație la o scară mai mică: să ajungi într-un loc nou, sau să te întorci într-unul pe care nu-l mai recunoști pe deplin, și să simți că „manualul de instrucțiuni” al relațiilor umane nu-ți mai este de folos, sau nu s-a potrivit niciodată cu adevărat cu tine.

Ce ajută în cazul singurătății sociale

• Să numești diferența dintre a fi singur și a te simți singur, pentru că nu se rezolvă în același fel.
• Să cauți, chiar și cu o singură persoană, o legătură în care să te poți arăta așa cum ești, fără să traduci sau să explici constant cine ești.
• Să nu presupui că „a avea mulți oameni în jur” înseamnă că ești bine însoțit: merită să verifici dacă acele legături ajung la ceea ce ai cu adevărat nevoie să împărtășești.
• Să-ți permiți să cauți acea conexiune în afara locurilor „așteptate”, dacă acolo nu o găsești. Legătura care te susține cu adevărat nu vine întotdeauna pe calea cea mai convențională.

Dacă te regăsești în senzația de a fi însoțit și, totuși, profund singur, nu este o contradicție și nici o lipsă de recunoștință față de oamenii din jurul tău. Este o experiență reală, și la cabinet lucrăm tocmai la a găsi — sau a reconstrui — acel sentiment de legătură autentică pe care viața de zi cu zi uneori nu ni-l oferă.